„Tatuatorul de la Auschwitz”, de Heather Morris, se lansează sâmbătă, de la 17.30, la Gaudeamus, la standul Humanitas. Vor vorbi despre roman Radu Paraschivescu, Luana Schidu (traducătoarea) şi Denisa Comănescu. „Adevărul” prezintă în premieră, un fragment din cartea care s-a vândut într-un milion de exemplare la doar 9 luni de la apariţie.

Tatuatorul de la Auschwitz se bazează pe povestea din spatele unuia dintre cele mai puternice simboluri ale Holocaustului: numerele verzi-albăstrui tatuate pe braţele prizonierilor, femei şi bărbaţi deopotrivă.

Când lui Lale i se oferă ocazia de a fi Tätowierer la Auschwitz, tânărul evreu slovac înţelege că aceasta poate fi şansa lui să supravieţuiască, deşi trebuie să-şi înţepe până la sânge semenii, act pe care îl resimte ca pe o dureroasă profanare.

De la masa la care lucrează, nici nu i se permite să ridice capul spre cei al căror destin îl pecetluieşte astfel. Dar într-o zi reuşeşte să surprindă privirea unei tinere al cărei nume îl află în cele din urmă: Gita.

-FRAGMENT-

„Plouă de zile întregi, dar în dimineaţa asta soarele se străduieşte să arunce puţină lumină asupra mohorâtului complex Birkenau, în timp ce Lale şi Pepan îşi pregătesc locul de muncă. Au două mese, sticle cu cerneală, o mulţime de ace.

— Grăbeşte‑te, Lale, uite‑i că vin! Lale ridică privirea şi e uluit la vederea zecilor de femei tinere care sunt conduse spre ei. Ştia că sunt fete la Auschwitz, dar nu aici, la Birkenau, în acest iad al iadurilor.

— Ceva un pic diferit în dimineaţa asta, Lale

– au mutat nişte fete de la Auschwitz aici şi unora trebuie să li se refacă numerele.

— Cum? — Numerele le‑au fost făcute cu o ştampilă care a fost ineficientă. Trebuie să le facem ca lumea. N‑avem timp să le admirăm, doar fă‑ţi treaba.

— Nu pot.

— Fă‑ţi treaba, Lale. Să nu spui o vorbă nici uneia dintre ele. Să nu faci vreo prostie.Şirul de tinere înainteazăşerpuind în faţa lui.

— Nu pot să fac asta. Te rog, Pepan, nu putem să facem aşa ceva!

—Ba poţi, Lale. Trebuie. Dacă n‑o faci, o s‑o facă altcineva, şi atunci te‑am salvat degeaba. Fă‑ţi treaba şi gata! Pepan îl priveşte stăruitor în ochi.

Spaima se instalează adânc în oasele lui Lale. Pepan are dreptate. Dacă nu respectă regulile, riscă moartea.   Îşi începe „treaba“. Lale încearcă să nu privească în sus. Ia foaia de hârtie care‑i este întinsă.

Trebuie să transcrie cele cinci cifre pe braţul fetei care o ţine în mână. Este deja un număr acolo, dar s‑a cam şters. Bagă acul în braţul ei stâng, trasând un 3; încearcă s‑o facă cu blândeţe. Ţâşneşte sângele. Dar acul n‑a pătruns destul de adânc şi trebuie să traseze cifra din nou. Ea nici nu tresare la durerea pe care Lale ştie că i‑o provoacă. Au fost avertizate

– să nu spui nimic, să nu faci nimic. El şterge sângele şi freacă rana cu cerneală verde.

— Mai repede! şopteşte Pepan. Lale tărăgănează. Una e să tatuezi braţe de bărbaţi, dar să profanezi corpuri de fete e îngrozitor. Ridicând ochii, vede un bărbat în halat alb care trece încet în revistăşirul de fete. Din când în când se opreşte să inspecteze faţa şi trupul unei tinere îngrozite. În cele din urmă, ajunge la Lale. În timp ce el ţine mâna fetei cât poate de blând, bărbatul o prinde de bărbie şi îi întoarce brutal capul dintr‑o parte într‑alta.

Lale priveşte în ochii înspăimântaţi. Buzele ei se mişcă, părând că vor să spună ceva. Lale o strânge tare de braţ s‑o oprească. Ea îl priveşte, şi el îi face semn: „Şşş“. Bărbatul în halat alb îi dă drumul şi se îndepărtează.

—Bravo, îi şopteşte el, apucându‑se să tatueze restul de patru cifre – 4 9 0 2. Când termină, îi ţine braţul o clipă mai mult decât era necesar, privind‑o în ochi. Zâmbeşte slab, chinuit. Ea îi răspunde cu un zâmbet şi mai slab. Ochii ei dansează însă în faţa lui. Privindu‑i, inima lui pare că se opreşte şi totodată începe să bată pentru prima oară, bubuind, aproape ameninţând să‑i sară din piept. Se uită în jos şi pământul i se clatină sub picioare. I se întinde o nouă foaie de hârtie.

— Mai repede, Lale! îi şopteşte grăbit Pepan. Când ridică din nou privirea, ea nu mai e acolo. * Câteva săptămâni mai târziu, Lale se prezintă la lucru ca de obicei. Masa şi ustensilele sunt deja pregătite şi se uită în jur neliniştit după Pepan. O mulţime de bărbaţi se îndreaptă spre el. E surprins de apariţia Oberscharführerului Houstek, însoţit de un tânăr ofiţer SS. Lale îşi pleacă capul, amintindu‑şi de cuvintele lui Pepan: „Nu‑l subestima.“

— Astăzi o să lucrezi singur, mormăie Houstek. În timp ce acesta se îndepărtează, Lale întreabă încet:

— Unde e Pepan? Houstek se opreşte, se întoarce şi îl săgetează cu privirea. Inima lui Lale sare o bătaie.

— Acum tu eşti Tätowierer. Se întoarce spre ofiţerul SS: Şi tu răspunzi pentru el. În timp ce Houstek se îndepărtează, ofiţerul SS duce puşca la umăr şi o îndreaptă spre Lale. Acesta îi întoarce privirea, uitându‑se în ochii negri ai unui puşti sfrijit, care rânjeşte crud. În cele din urmă, Lale îşi pleacă privirea. Pepan, ai spus că slujba asta mi‑ar putea salva viaţa. Dar ce s‑a întâmplat cu tine?

* Când şi ultimul prizonier a fost tatuat şi împins spre noua lui casă, soarele apusese deja. Gardianul lui Lale, pe nume Baretski, după cum a aflat, nu s‑a îndepărtat de el mai mult de câţiva metri. Se apropie de Lale şi de noul lui ajutor.

— Du‑l în baraca ta, apoi întoarce‑te aici. Lale îl conduce în grabă pe Leon la Blocul 7.

— Aşteaptă în faţa barăcii mâine dimineaţăşi o să vin să te iau. Dacă te întrebăkapo de ce nu pleci la construcţii cu ceilalţi, spune‑i că acum lucrezi pentru Tätowierer.

* Când Lale se întoarce la punctul de lucru, îşi găseşte ustensilele puse într‑o servietăşi masa pliată. Baretski îl aşteaptă în picioare.

— Du astea în noua ta cameră. În fiecare dimineaţă, te prezinţi la clădirea administraţiei pentru materiale şi ca să primeşti instrucţiuni unde o să lucrezi în ziua respectivă.â

— Pot să primesc încă o masăşi ustensile pentru Leon?

— Cine? — Asistentul meu.

— Cere la administraţie tot ce ai nevoie. Îl conduce pe Lale într‑o zonă a lagărului aflată încă în construcţie. Multe clădiri sunt neterminate şi tăcerea stranie îi dă fiori lui Lale. Una dintre aceste barăci noi e gata, şi Baretski îl conduce într‑o cameră aflată imediat după intrare.

— O să dormi aici, îi spune el. Lale îşi pune servieta cu ustensile pe podeaua tare şi cercetează camera mică, izolată. Deja îi e dor de prietenii lui din Blocul 7. Apoi, urmându‑l pe Baretski, află că acum va lua masa într‑o zonă din apropierea clădirii administraţiei. În calitatea sa de Tätowierer, va primi mâncare în plus. Se duc la masă, şi pe drum Baretski îi explică:

—Vrem ca lucrătorii noştri să fie puternici. Îi face semn să se aşeze la coadă pentru mâncare. Profită cât mai mult. În timp ce Baretski se îndepărtează, Lale primeşte un polonic de supă subţire şi o bucată de pâine. El le înfulecă pe amândouăşi e gata să se îndepărteze.

— Poţi să mai iei, dacă vrei, spune o voce plângăreaţă. Lale mai ia o bucată de pâine, uitându‑se la deţinuţii din jurul lui, care mănâncă în tăcere, fără a schimba amabilităţi, ci doar priviri furişe. Lipsa de încredere şi frica sunt evidente.

Îndepărtându‑se, cu pâinea ascunsă în mânecă, se îndreaptă spre vechea lui casă, Blocul 7. La intrare îl salută pe kapo, care pare să fi primit mesajul că Lale nu mai e sub comanda sa. Înăuntru, Lale e întâmpinat de mulţi dintre oamenii cu care a împărţit această baracă; şi‑a împărtăşit temerile şi visurile despre o altă viaţă cu ei.

Când ajunge la fostul său prici, îl găseşte pe Leon şezând acolo, cu picioarele atârnându‑i peste margine. Lale priveşte chipul tânărului. Ochii mari şi albaştri au o blândeţe şi o sinceritate care i se par înduioşătoare

. — Vino puţin afară cu mine. Leon sare de pe prici şi îl urmează. Toţi ochii sunt îndreptaţi asupra lor. Mergând după colţul barăcii, Lale scoate codrul de pâine veche din mânecăşi i‑l întinde lui Leon, care îl devorează. Îi mulţumeşte abia după ce termină.

— Ştiam că ai pierdut masa. Acum primesc porţii suplimentare. O să încerc să le împart cu tine şi cu ceilalţi când pot. Acum du‑te înapoi. Spune‑le că te‑am târât aici să te cert. Şi ţine capul plecat. Ne vedem mâine‑dimineaţă.

— Nu vrei să se ştie că poţi primi porţii în plus?

— Nu. Să văd cum merg lucrurile, mai întâi. Nu pot să‑i ajut pe toţi odată, şi nu au nevoie de încă un motiv ca să se certe între ei. Lale îl priveşte pe Leon intrând în fosta sa baracă încercat de un amestec de sentimente pe care‑i e greu să le discearnă.

Să mă tem, acum că sunt privilegiat? De ce mă simt trist că mi‑am părăsit fosta poziţie în lagăr, deşi nu‑mi oferea nici o protecţie? Pătrunde între umbrele clădirilor neterminate. E singur.

*  Lale află că Baretski nu e german, ci s‑a născut în România, într‑un mic orăşel din apropierea graniţeicu Slovacia, la numai câteva sute de kilometri de oraşul natal al lui Lale, Krompachy. A fugit de acasă la Berlin, a intrat în Tineretul hitlerist şi apoi în SS. Îşi urăşte tatăl, care îi bătea crunt pe el şi pe fraţii şi su‑ rorile sale. Încă îşi face griji pentru surorile lui, una mai mică, una mai mare, care locuiesc acasă. Mai târziu în noaptea aceea, pe când se întorceau la Birkenau, Lale spune încet:

— O să accept oferta ta de creion şi hârtie, dacă nu te superi. Numărul ei e 3 4 9 0 2.

(Copyright: Editura Humanitas)

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Şi-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia, la Melbourne, le-a finalizat la Monash University, în 1991.

Din 1995 până în 2017 a lucrat în cadrul Departamentului de asistenţă socială al Monash Medical Centre din Melbourne.