Keith Richards este una dintre cele mai apreciate personalităţi din industria muzicală, cariera sa fiind una cu adevărat impresionantă.
Pe lângă numeroasele piese pe care le-a compus pentru The Rolling Stones, el s-a făcut remarcat în rândul colegilor de breaslă prin pasiunea nestăvilită pentru droguri şi alcool, în cantităţi enorme.
Timp de mai bine de 50 de ani, Keith a trăit potrivit devizei “Sex, drugs and rock’n’roll” şi a reuşit să iasă viu din toată această experienţă plină de haos, lucru pe care multe alte celebrităţi din domeniu nu l-au putut face, căzând pradă unor doze mortale de stupefiante.
Odată cu înaintarea în vârstă şi după ce s-a confruntat cu sancţiunile legii de zeci de ori, Keith pare să fi înţeles că nu excesul reprezintă calea spre fericire. Ajuns la bătrâneţe, el nu a renunţat la muzică şi continuă să compună.
În schimb a lăsat în urmă drogurile şi se delectează doar din când în când cu câte un pahar de bere. Aşa a fost surprins, pe 31 martie, şi de către fotoreporterii de peste Ocean.
Chitaristul se afla pe balconul unui hotel din Miami, fără tricou, cu o pereche de pantaloni scurţi, ţinând în mână un pahar cu bere aproape gol, arătând la fel ca întotdeauna: obosit, dar binedispus.
Anii îmbibaţi în alcool se pot observa totuşi pe chipul său brăzdat de riduri şi marcat de cuperoză.
Cele mai nebuneşti gesturi ale lui Keith Richards
Keith Richards este renumit pentru conflictele sale cu legea şi pentru comportamentul absolut revoltător pe care l-a avut în tinereţe, sfidând orice urmă de bunsimţ.
La cinci ani după moartea tatălui său, Bertrand Richards, chitaristul a făcut o afirmaţie controversată şi a povestit că a fost la un pas de moarte atunci când a încercat să comită un act de nebunie. “Cel mai ciudat lucru pe care l-am tras pe nas? Pe tatăl meu.
Cenuşa lui se afla într-o urnă şi nu am putut rezista tentaţiei de a amesteca puţină cenuşă cu restul puţină cocaină”, a povestit cântăreţul pentru New Musical Express în anul 2007, potrivit rollingstone.com.
În anul 1973, Richards petrecea în apartamentul său Chelsea, Marea Britanie, alături de invitaţi de renume şi de iubita sa, Anita Pallenberg, atunci când poliţia a intrat, cu forţa, în casă.
Ce au găsit în interior l-au pus pe cântăreţ faţă în faţă cu nu mai puţin de 25 de acuzaţii.
Heroină, marijuana, pastile Mandrax, un pistol, o mitralieră şi 110 cartuşe s-au numărat printre obiectele confiscate de oamenii legii.
Artistul a scăpat basma curată, căci a avut un avocat excepţional care, la scurt timp după ce l-a repezentat pe Keith în instanţă, a fost numit şef al baroului din Chelsea.
Keith a povestit, cu mai multe ocazii, cât de aspra a fost bătălia pe care a purtat-o împotriva consumului de drogri, iar un pasaj din cartea autobiografică este relevant în sensul acesta.
“Chiar n‑am idee ce‑şi închipuie lumea că înseamnă sevrajul. E o chestie cumplită. Sigur că‑i preferabil decât să te alegi cu un picior sfârtecat în tranşee. Sau să mori de foame. Dar nu‑şi doreşte nimeni să treacă prin asta.
Tot corpul ţi se întoarce pe dos şi se războieşte cu el însuşi timp de trei zile. Ştii că‑n trei zile o să‑ţi treacă. Dar sunt cele mai lungi trei zile pe care ţi‑a fost dat să le trăieşti vreodată, şi te întrebi de ce te supui singur la aşa ceva când ai putea să duci o viaţă absolut normală de star rock al naibii de bogat. Când colo, tu borăşti şi te urci pe pereţi. De ce să‑ţi faci una ca asta ? Nu ştiu. N‑am un răspuns nici acum. Te mănâncă pielea, îţi bolborosesc maţele, nu‑ţi poţi controla membrele care se smucesc şi se mişcă în toate direcţiile, îţi iese heroina şi pe nas, şi pe ochi.
Orice om întreg la minte, când trece prima dată prin aşa ceva, trebuie să recunoască : „Sunt dependent“. Dar asta n‑o să‑l împiedice s‑o facă din nou, oricât o fi el de întreg la minte”, sunt cuvintele acestuia. (Copyright Editura Polirom, Colecţia Biblioteca Polirom)
Povestea din spatele hitului “Angie”
“La doi paşi de clinica unde eram internat, Anita a născut‑o pe fiica noastră, Angela. Aveam o chitară la mine şi, după ce am scăpat de chinuri, am compus „Angie“ într‑o după‑amiază, aşezat în pat, pentru că puteam în sfârşit să‑mi mişc din nou degetele şi să le pun unde trebuie, nu‑mi mai venea să murdăresc patul, nu mă mai urcam pe pereţi şi nu mă mai zbăteam ca un dement.
Fredonam acolo : „Angie, Angie“. Nu era despre cineva anume ; era doar un nume, cum ai cânta „Ohhh, Diana“. Când am scris „Angie“, nu ştiam că pe Angela o s‑o cheme aşa.
Pe vremea aceea aflai sexul copilului abia când venea pe lume.
De fapt, Anita i‑a pus numele Dandelion. Am botezat‑o şi Angela pentru că s‑a născut într‑un spital catolic, iar cei de acolo au insistat să‑i punem şi un nume „normal“.
Îndată ce‑a crescut un pic, Angela ne‑a pus în vedere : „Să nu‑mi mai ziceţi niciodată Dandy“, a relatat Keith în cartea sa.
