""

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, BotoÈ™ani sau IpoteÈ™ti – d. 15 iunie 1889, BucureÈ™ti) a fost un poet, prozator È™i jurnalist român, socotit de cititorii români È™i de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuÈ™i È™i-a trecut data naÈ™terii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din CernăuÈ›i unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. TotuÈ™i, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu È™i poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu È™i preia concluzia acestuia privind data È™i locul naÈ™terii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în BotoÈ™ani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din BotoÈ™ani; în acest dosar data naÈ™terii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaÈ™i lună. Data naÈ™terii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susÈ›ine că locul naÈ™terii trebuie considerat satul IpoteÈ™ti.

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al È™aptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, È™i al Ralucăi Eminovici, născută JuraÈ™cu, fiică de stolnic din JoldeÈ™ti. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgeÈ™ti, obligaÈ›iilor militare È™i a persecuÈ›iilor religioase. Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Èšara FăgăraÈ™ului, unde mai există È™i astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile È™i Ioana, trăiesc în CălineÈ™tii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranÈ›ii transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, È™i poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaÈ™te È™i nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova È™i îndeplineÈ™te funcÈ›ia de administrator de moÈ™ie. Este ridicat la rangul de căminar È™i îÈ™i întemeiază gospodăria sa la IpoteÈ™ti, în Èšinutul BotoÈ™anilor.

Primul născut dintre băieÈ›i, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveÈ™te de tuberculoză È™i moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică È™i se va sinucide în IpoteÈ™ti, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naÈ™te în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăieÈ™te doar È™apte ani È™i jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuieÈ™te în IpoteÈ™ti È™i are doi băieÈ›i, pe Ioan È™i pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al È™aptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmaÈ™i direcÈ›i. A studiat Politehnica la Praga È™i a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an È™i jumătate, data naÈ™terii sau a morÈ›ii nefiind cunoscute.

O posibilă explicaÈ›ie este că în secolul al XIX-lea speranÈ›a de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.

Copilăria

""

Clădirea National-Hauptschule din CernăuÈ›i, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăposteÈ™te o È™coală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la BotoÈ™ani È™i IpoteÈ™ti, în casa părintească È™i prin împrejurimi, într-o totală libertate de miÈ™care È™i de contact cu oamenii È™i cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 È™i 1866, a urmat cu intermitenÈ›e È™coala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la CernăuÈ›i. Frecventează aici È™i clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaÈ™tem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc È™i Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viaÈ›a culturală È™i întocmesc manuale È™colare. Termină È™coala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simÈ›it legat, afectiv, de învățătorii săi È™i nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din CernăuÈ›i, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

""

Clădirea Ober-Gymnasium din CernăuÈ›i, unde poetul È™i-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, È™coala generală nr. 1. Se găseÈ™te pe str. M. Eminescu, colÈ› cu str. I. Franko.

Între 1860 È™i 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din CernăuÈ›i înfiinÈ›at în 1808, singura instituÈ›ie de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă È™i marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii È™i colaborează la publicaÈ›iile vremii. Se înfiinÈ›ează È™i o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 È™i 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium È™i fraÈ›ii săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe È™i Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru È™i este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru È™i al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creaÈ›ie populară È™i autor de studii de È›inută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obÈ›inut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) È™i la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deÈ™i avea o situaÈ›ie bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanÈ›a PaÈ™telui la IpoteÈ™ti, nu s-a mai întors la È™coală.

""

PromoÅ£ia 1864 a gimnaziului din CernăuÅ£i. În medalion ar putea fi Eminescu

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din BucureÈ™ti o subvenÈ›ie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din BotoÈ™ani, i s-a promis că va fi primit „negreÈ™it la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condiÈ›iunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la CernăuÈ›i unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentaÈ›ii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din BotoÈ™ani, apoi, peste puÈ›in timp, a fost copist la comitetul permanent judeÈ›ean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat paÈ™aport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. SituaÈ›ia lui È™colară era de „privatist“. CunoÈ™tea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debutul în literatură

""

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broÈ™ură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziÈ™ti (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare È™i poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aÈ™ avea. Iosif Vulcan îl convinge să-È™i schimbe numele în Eminescu È™i mai târziu adoptat È™i de alÈ›i membri ai familiei sale. În acelaÈ™i an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul CernăuÈ›i – Blaj – Sibiu – Giurgiu – BucureÈ™ti. De fapt, sunt ani de cunoaÈ™tere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor È™i a realităților româneÈ™ti, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuÈ›ene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenÈ›ei», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecÈ›ii pentru toată viaÈ›a: ideea unității naÈ›ionale È™i a culturii române aplicată programatic È™i sistematic, cu strategie È™i tactică, după toate normele È™i canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenÈ›ionat să-È™i continue studiile, dar nu È™i-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina È™i s-a stabilit la Blaj cu intenÈ›ia mărturisită de a-È™i reîncepe studiile. În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul È™i a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. DensuÈ™ianu. De aici a trecut munÈ›ii È™i a ajuns la BucureÈ™ti.

În 1867 a intrat ca sufleor È™i copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaÈ›ia lui Mihail Pascaly È™i, la recomandarea acestuia, sufleor È™i copist la Teatrul NaÈ›ional, unde îl cunoaÈ™te pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, GalaÈ›i, Giurgiu, PloieÈ™ti. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forÈ›e teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu È™i actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la BraÈ™ov, Sibiu, Lugoj, TimiÈ™oara, Arad È™i alte oraÈ™e bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu È™i a obÈ›inut de la Eminescu poeziile La o artistă È™i Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august È™i 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în BucureÈ™ti, Eminescu a făcut cunoÈ™tință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulÈ›umit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară È™i copist al Teatrului NaÈ›ional. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. ObÈ›ine de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată È™tiinÈ›ific È™i în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediÈ›ia a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe È™i proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Între 1869 È™i 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie È™i Drept (dar audiază È™i cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studenÈ›eÈ™ti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări È™i a unui Congres studenÈ›esc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrieteneÈ™te cu Ioan Slavici; o cunoaÈ™te, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".

Între 1872 È™i 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiÈ›ia să-È™i ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

""

Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" Iaşi

La 1 aprilie 1869, a înfiinÈ›at împreună cu alÈ›i tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare È™i a documentelor privitoare la istoria È™i literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlneÈ™te întâmplător în CiÈ™migiu cu fratele său Iorgu, ofiÈ›er, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la IaÈ™i È™i CernăuÈ›i. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenÈ›ie regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toÈ›i colegii lui de la CernăuÈ›i. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoÈ™tință cu Ioan Slavici È™i cu alÈ›i studenÈ›i români din Transilvania È™i din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la CernăuÈ›i È™i de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studenÈ›eÈ™ti existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună. A început să crească numărul scrisorilor È™i telegramelor către părinÈ›i pentru trimiterea banilor de întreÈ›inere.

Împreună cu o delegaÈ›ie de studenÈ›i, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau È™i unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din IaÈ™i, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la IaÈ™i.

La 6 august 1871, i se adresează din IpoteÈ™ti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relaÈ›ii privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanÈ›i activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski È™i compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzaÈ›i că sunt ataÈ™aÈ›i ideilor Junimii din IaÈ™i. În studiul său despre DirecÈ›ia nouă, Titu Maiorescu evidenÈ›iază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreÈ™te cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în È›ară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenÈ›ionează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiaÈ™i an, într-o scrisoare către părinÈ›i, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată È™i de È™tirile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii È™i a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge È™i de lipsa unui pardesiu.

""

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena È™i s-a întors în È›ară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenÈ›ii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din BotoÈ™ani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care È™i le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei È™i dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu È™i Eminescu, în care i se propunea poetului să-È™i obÈ›ină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din IaÈ™i. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamaÈ›ie a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din IaÈ™i. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecÈ›ii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenÈ›iei diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină È™i de ce a luat drumul către È›ară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoÈ™tință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca aÈ™a curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienaÈ›ie mintală, s-a internat în spital prin intervenÈ›ia agenÈ›iei române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenÈ›ia din Berlin a anunÈ›at moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în È›ară. Rătăciri

""

""

Timbru poÅŸtal românesc din 1958

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă È™i a propus îmbogățirea ei cu manuscrise È™i cărÈ›i vechi româneÈ™ti. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector È™i redactor al părÈ›ii neoficiale la ziarul local Curierul de laÈ™i, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate È™edinÈ›ele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la BucureÈ™ti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri È™i manuscrise vechi pentru achiziÈ›ionare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferinÈ›a pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul InfluenÈ›a austriacă asupra românilor din principate.

""

Timbru poÅŸtal din Republica Moldova din 1996

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărÈ›i didactice alcătuită de Ion Creangă È™i alÈ›ii. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcÈ›ia de revizor È™colar pentru districtele IaÈ™i È™i Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte È™i cărÈ›i „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din IaÈ™i.

În 1 iulie a fost invitat să-È™i ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broÈ™urii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit È™i la È™coală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferinÈ›elor cu învățătorii din judeÈ›ul IaÈ™i. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, IaÈ™i. În 15 august s-a stins din viată la IpoteÈ™ti, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a È™colilor din judeÈ›ul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucÈ›ie în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către acelaÈ™i, că IaÈ™ii i-au devenit „nesuferiÈ›i“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacÈ›ia ziarului Timpul, Eminescu a părăsit IaÈ™ii È™i a venit la BucureÈ™ti, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la BucureÈ™ti È™i l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru È™i că este bolnav trupeÈ™te, dar mai mult sufleteÈ™te. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziÈ›ie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitaÈ›ie de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunÈ›at la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în È›ară, trăind la IaÈ™i între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor È™colar pentru judeÈ›ele IaÈ™i È™i Vaslui, redactor la ziarul Curierul de IaÈ™i. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie È™i l-a introdus la Junimea. SituaÈ›ia lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulÈ›i fraÈ›i, i-a murit È™i mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la BucureÈ™ti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-È™ef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepÈ›ională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Boala

""

Poesii – 1884

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în È™edinÈ›ele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director È™i un comitet redacÈ›ional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacÈ›iei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absenÈ›a poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citeÈ™te la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La BucureÈ™ti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuÈ™itoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeaÈ™i zi a fost internat în sanatoriul doctorului ȘuÈ›u, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici È™i de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relaÈ›ii asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuÈ›iei amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie È™i internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoÈ›it pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu È™i de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la IpoteÈ™ti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că doreÈ™te să se întoarcă în È›ară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeaÈ™i dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoÈ›it de Chibici.

În 7 martie la IpoteÈ™ti, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împuÈ™care. Eminescu a sosit la BucureÈ™ti în 27 martie, primit la gară de mai mulÈ›i amici. A plecat în 7 aprilie la IaÈ™i, cu acelaÈ™i însoÈ›itor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din IaÈ™i. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

În perioada iulie – august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la IaÈ™i. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menÈ›inut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri È™terse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărÈ›ilor împrumutate È™i pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenÈ›ilor universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nÈ›elegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă È™i, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea NeamÈ›.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la BotoÈ™ani, la sora sa Henrieta, È™i a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la IaÈ™i s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripÈ›ie publică pentru întreÈ›inerea È™i îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la IaÈ™i pentru un consult medical. AceÈ™tia au recomandat trimiterea pacientului la Viena È™i Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinaÈ›iile recomandate, însoÈ›it de doctorandul Grigore FocÈ™a. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la BotoÈ™ani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak È™i a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraÈ›ilor Vlădicescu, cunoscuÈ›i poetului, a dat în luna decembrie la BotoÈ™ani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

""

Mormântul lui Mihai Eminescu

Eminescu a dorit în 1888 să-È™i termine unele lucrări de care È™i-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din IaÈ™i. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca È™i manuscrisele rămase la BucureÈ™ti. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera DeputaÈ›ilor o petiÈ›ie din partea unui număr de cetățeni din toate părÈ›ile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susÈ›inută È™i de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la BotoÈ™ani È™i l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la BucureÈ™ti. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la BucureÈ™ti. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susÈ›inut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul MărcuÈ›a din BucureÈ™ti È™i apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru ȘuÈ›u, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienaÈ›ie mintală în formă de demență, stare care reclamă È™ederea sa într-un institut”.  În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistenÈ›a judiciară a bolnavului.

Moartea și serviciul funerar

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaÈ›a, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului ȘuÈ›u din strada Plantelor, BucureÈ™ti. Ziarul Românul anunÈ›a ziua următoare la È™tiri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania "Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă È™i discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămaÈ›i doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rosteÈ™te al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverÈ™i trecători o porneÈ™te pe Calea Victoriei, Calea Rahovei È™i se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din BucureÈ™ti au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub "teiul sfînt" din cimitirul Bellu cum scria chiar Caragiale în necrologul său, În Nirvana.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit È™i-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie È™i peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, È™i câte o stea va veÈ™teji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-È™i strângă toate sevele È™i să le ridice în È›eava subÈ›ire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci"

Cauza exactă a morÈ›ii sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi murit ucis.

Profilul psihologic

""

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa

""

Bustul lui Mihai Eminescu in Vevey, Elveţia

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie È™i Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”[6]. ViaÈ›a lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite È™i extravertite.

„AÈ™a l-am cunoscut atuncea, aÈ™a a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel È™i trist; comunicativ È™i ursuz; blând È™i aspru; mulÈ›umindu-se cu nimica È™i nemulÈ›umit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieÈ›ii; fugind de oameni È™i căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic È™i iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral È™i material pe parcursul întregii vieÈ›i dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, DirecÈ›ia nouă în poezia È™i proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere È™i Madonă, Mortua Est, È™i Epigonii È™i va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu È™i poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediÈ›ie princeps în 1883, se bucură de o bună recepÈ›ie, fiind citit atît de locuitorii mahalalei TirchileÈ™tilor cît È™i de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincÈ›ia "Bene merenti", refuzată totuÈ™i de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu È™i poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condiÈ›iilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile È™i laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aÈ™a covârÈ™itoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-È™i întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui È™i fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce È™i le însuÈ™ise È™i le avea pururea la îndemână. În aceeaÈ™i proporÈ›ie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenÈ›ie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obÈ™tească È™i chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, aÈ™a cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, È™i aÈ™a cum îÈ™i aminteÈ™te Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influenÈ›a unor impulsuri inconÈ™tiente nestăpânite. ViaÈ›a lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri È™i crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcÈ›ie de importanÈ›a întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viaÈ›a în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenÈ›iei, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuÈ™i accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să È™tii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aÈ™a – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preÈ›ul ce i-l dau eu È™i nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv È™i fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te È™tiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aÈ™ fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui È™i liniÈ™tit nu aÈ™ fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît È™i sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății "României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII È™i XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul È™i-a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observînd maliÈ›ios cum că creaÈ›ia sa ar aparÈ›ine unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind uÈ™or desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziÈ›ia către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiÈ›ionale ale Romantismului european, gustul pentru trecut È™i pasiunea pentru istoria naÈ›ională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, CărÈ›ile, "prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia È™i cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură, etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educaÈ›ie filosofică, opera sa poetică a fost influenÈ›ată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon È™i de marile sisteme de gîndire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință È™i reprezentare, de idealismul lui Fichte È™i Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica raÈ›iunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-È™i ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conÈ›inut filosofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist È™i filosof român din perioada interbelică È™i apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influenÈ›at de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul "florii albastre", de Goethe sau Lenau È™i de alÈ›i mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul, etc. Eminescu era interesat È™i de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, È™i i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet È™i sunt studiate de specialiÈ™tii în opera sa, denumiÈ›i în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală, etc. A fost influenÈ›at de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, È™i de Cartea MorÈ›ilor din mitologia egipteană, cunoÈ™tea È™i utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărÈ›i vechi, în alfabet chirilic, de cărÈ›i populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomaÈ›ie a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române È™i au fost utlizate de C.ChiÈ›imia sau de Moses Gaster. CreaÈ›ia populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cîntece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor È™i motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creaÈ›ie folclorică, de basmul popular "Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creaÈ›ii într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.

Ideologia eminesciană

Rădăcina ideologică principală a gîndirii sale economice sau politice era conservatoare, de altfel poetul a fost o figură marcantă a acestui partid politic, prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reuÈ™it să-i deranjeze pe cîÈ›iva lideri importanÈ›i din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, "Ia mai opriÈ›i-l pe Eminescu ăsta!". Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieÈ›ii politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă, în plus ziaristul era la nevoie È™i cronicar literar sau teatral, scria despre viaÈ›a mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu la Junimea din Iași

Eminescu a fost un membru foarte activ al societății politico-literară Junimea, unde fusese invitat de criticul È™i omul politic Titu Maiorescu, È™i a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în È™edinta din 25 ianuarie 1902.

Activitatea literară

Activitatea de jurnalist politic

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor È™colar în judeÈ›ele IaÈ™i È™i Vaslui, funcÈ›ie obÈ›inută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul ChiÈ›u, Eminescu a fost demis din funcÈ›ia de revizor È™colar È™i a lucrat ca redactor la Curierul de IaÈ™i, publicaÈ›ie aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiÈ™ti. La iniÈ›iativa lui Maiorescu È™i Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii È™ase ani.

DeÈ™i a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-È™i câÈ™tige pur È™i simplu existenÈ›a. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educaÈ›ie politică, aÈ™a cum îÈ™i propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România È™i dintr-o parte È™i dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata È™i deplina înÈ›elegere a instituÈ›iilor noastre de azi ne trebuie o generaÈ›iune ce-avem de-a o creÈ™te de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creÈ™terea morală a generaÈ›iunii tinere È™i a generaÈ›iunii ce va veni. Nu caut adepÈ›i la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu È›ine ca la el însuÈ™i.”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naÈ›ionalității È™i întărirea statului naÈ›ional:

„ … toate dispoziÈ›iile câte ating viaÈ›a juridică È™i economică a naÈ›iei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naÈ›ionalității È™i a țării, cu orice mijloc È™i pe orice cale, chiar dacă È™i mijlocul È™i calea n-ar fi conforme cu civilizaÈ›ia È™i umanitarismul care azi formează masca È™i pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaÈ›iile rămase îndărăt sau eterogene.”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai È›inând seamă „de calitățile È™i defectele rasei noastre, de predispoziÈ›iile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viaÈ›a publică. Ceea ce îÈ™i dorea era ca interesul naÈ›ional să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiaÈ›i pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că È›ara este, în linia întâia, elemental naÈ›ional È™i că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta È™i caracterul acestui stat.” [14]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenÈ›ei, a satisfacerii condiÈ›iilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoaÈ™terea independenÈ›ei È™i proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice È™i sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății româneÈ™ti din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituÈ›ie È™i legea electorală, bugetul, înfiinÈ›area Băncii NaÈ›ionale, dările, inamovibilitatea magistraÈ›ilor, politica externă, etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale È™i în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secÈ›iuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieÈ›ii poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puÈ›in timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creaÈ›iei sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite iniÈ›ial de Perpesscius pentru ediÈ›ia critică, iniÈ›iată în 1939 la Editura FundaÈ›iilor Regale Regele Carol al II-lea, È™i finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conÈ›in bruioane sau simple schiÈ›e ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu È™i-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care îÈ™i va susÈ›ine doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla È™i care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat iniÈ›ial la Editura FundaÈ›iilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură È™i Art

Lasă un răspuns