Anul 1940 a fost unul de declin pentru economia României, afectată şi de pierderile teritoriale.

    Numărul de şomeri a crescut foarte mult, iar o parte dintre ei refuzau ofertele de lucru pe care le primeau şi preferau să trăiască de pe urma ajutoarelor.

    Judeţele au fost grupate în 10 ţinuturi, reprezentate de un rezident regal cu rangul de subsecretar de stat.

Ţinutul Olt, cu reşedinţa la Craiova, avea o suprafaţă de 26.942 kilometri pătraţi şi o populaţie de 1.854.220 locuitori, cuprinzând judeţele Gorj, Dolj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi şi Vâlcea.

   În această perioadă, rezidenţii regali ai ţinutului Olt sunt Romulus Scărişoreanu şi Dinu Simion.

 În ţinuturile Olteniei, traiul a devenit din ce în ce mai greu. Agricultorii s-au confruntat cu multe probleme şi nu au fost sprijiniţi în niciun fel pentru a le depăşi.

     Rezultatul a fost o creştere spectaculoasă a preţurilor la produsele agro-alimentare. „Situaţia agricolă deficitară a fost influenţată atât de condiţiile naturale (inundaţii apoi secetă), dar şi de lipsa braţelor de muncă.

   De asemenea, comerţul de cereale fiind reglementat, iar preţurile fixate prin barem oficial, majoritatea tranzacţiilor se desfăşoară prin cooperative şi federale, comercianţii neputând oferi preţurile de valorificare.

    Preţul unor mărfuri chiar dublându-se, volumul tranzacţiilor a rămas foarte redus. De credit nu au mai beneficiat decât acei comercianţi care oricum aveau relaţii extinse, tradiţionale pe piaţa comercială.

    În general s-a resimţit lipsa de capital de materii prime şi de plasament al mărfurilor.

 Anul agricol deficitar a contribuit la excesiva urcare a preţurilor la alimente şi articole de primă necesitate ceea ce a determinat măsuri energice de combatere a speculei prin maximalizarea preţurilor la aceste articole“, arată într-un studiu Victor Albinel Firescu, etnolog în cadrul Muzeului Judeţean Gorj.

    Şi industria a avut de suferit, mai ales ca urmare a blocării căilor maritime de transport mărfuri. „Industria a suferit influenţele crizei ce a intervenit în urma măsurilor luate de către statele beligerante prin blocarea căilor maritime de transport.

    S-a resimţit lipsa materiilor prime, a creditului şi a posibilităţilor de transport pe căile naţionale şi internaţionale. Producţia micşorându-se, în aproape toate sectoarele industriale, s-au produs deficienţe, în urma cărora măsurile de reducere a numărului de ore de muncă şi concedierilor au apărut ca simptom frecvent, guvernul văzându-se obligat să intervină pentru reglementarea pe cale jurisdicţională a încetării chiar şi temporare a activităţilor industriale“, mai arată etnologul gorjean.

     226 de întreprinderi În Oltenia erau înregistrate 226 de întreprinderi în care lucrau peste 5.500 de salariaţi.

  Cele mai multe unităţi activau în domeniu metalurgic şi mecanic, iar bărbaţii aveau o pondere covârşitoare în rândul angajaţilor. Încă 1.000 de angajaţi proveneau din rândul tinerilor cu vârsta mai mică de 18 ani.

     „În anul 1940, în evidenţa circumscripţiei teritoriale a Inspectoratului regional al Muncii Craiova, cuprinzând judeţele Dolj, Mehedinţi, Gorj, Romanaţi şi Olt, figurau 226 de întreprinderi dintre care: 32 întreprinderi metalurgice şi mecanice, 46 alimentare, 26 de îmbrăcăminte şi toaletă, 23 de lemn şi mobilă, 31 de pielărie, blănuri şi alte produse animale, 23 de construcţii, 12 de artă şi precizie, 14 industria cărţii, 3 de textile, 7 de transport şi depozitare.

     Dintre 5653 de salariaţi ocupaţi în aceste întreprinderi, 4132 erau bărbaţi, 434 femei, 955 băieţi sub 18 ani şi 132 fete sub 18 ani“, arată Victor Albinel Firescu.

   Un mare număr de angajaţi îşi desfăşurau activitatea atât în industria forestieră din judeţul Vâlcea, cât şi în fabricile de cherestea cu joagăre speciale, majoritatea pe apă, răspândite pe tot cuprinsul judeţului.

    De asemenea, un personal numeros era angajat la lucrările de construcţie feroviară de la Bumbeşti-Livezeni, pe Valea Jiului şi în întreprinderile de transport, la lucrările de încărcări şi descărcări de mărfuri din porturile dunărene.

   „Un sector de activitate de o deosebită importanţă prin forţa de muncă angajată, prin intensitatea şi natura schimburilor comerciale, prin poziţionarea geografi că în ultimă instanţă este sectorul portuar.

    În porturile Turnu Severin, Calafat, Cetate, Bechet şi Corabia sunt ocupaţi un total de 3169 muncitori dintre care 1463 lucrători manual permanenţi şi 1372 căruţaşi permanenţi.

   Condiţiile de muncă sunt stabilite conform contractelor colective de muncă astfel încât în cazul nemulţumirii confl ictele de muncă au o mare amploare.

    În cursul anului 1940 activitatea în aceste porturi a fost mult sporită prin intensifi carea comerţului şi trafi cului de transport cu Germania.

     Un indicator important pentru analiza situaţiei social-economice este structura şi evoluţia pieţei muncii“, menţionează Victor Albinel Firescu.

       Firme cu angajaţi evrei În firmele cu capital evreiesc munceau cu precădere lucrători proveniţi din rândul acestei populaţi. „Salariaţii din întreprinderi erau români în proporţie de 93%, numărul străinilor fiind de 1800.

      Aceştia din urmă erau angajaţi pe de o parte datorită specialităţii lor, iar pe de altă parte din cauza faptului că sunt refugiaţi politici.

O situaţie îngrijorătoare prezentau întreprinderile cu capital evreiesc, unde 70% din personalul superior şi administrativ inferior era străin de neam.

În urma măsurilor luate prin comisarii de românizare şi a decretului lege de românizare procentul salariaţilor evrei a scăzut simţitor“, menţionează Victor Albinel Firescu.

     Cantine muncitoreşti ca şi în prezent, durata unei zile de muncă este de opt ore, dar acest timp de lucru nu se respectă.

  „Durata muncii în întreprinderile mari este de 8 ore, însă în întreprinderile mici şi ateliere aceasta nu se respectă. Controlul pentru descoperirea abuzurilor este destul de anevoios dat fiind numărul mare de ateliere.

    Din pricina faptului că patronii lucrează alături de de salariaţii lor sunt puţine cazurile de plângeri ale muncitorilor“, arată entnologul gorjean. Ca urmare a scăderii puterii de cumpărare, au fost deschis cantine muncitoreşti.

    „În general salarizarea se face cu ora sau cu ziua, iar lucrul în acord nu se întâlneşte decât în industria textilă de îmbrăcăminte şi pielărie. Din cauza comprimării activităţii industriale, micşorându-se numărul orelor de lucru s-a micşorat şi câştigul lucrătorilor, în vreme ce indicele de scumpete al vieţii a crescut faţă de anii precedenţi de 2 şi chiar de 3 ori.

     În aceste condiţii protejarea muncitorilor era realizată pe de o parte prin fixarea salariilor minimale, iar pe de altă parte prin deschiderea de cantine care să le ofere posibilitatea de a se hrăni la un preţ adecvat puterii lor de cumpărare“, consideră Victor Albinel Firescu.

    „Toţi să muncească!“ Numărul şomerilor a înregistrat o creştere foarte mare, iar guvernul condus de Antonescu a luat măsuri dure cu cei care refuzau să lucreze. „Anul 1940 a adus şi în regiunea Olteniei efectele crizei mondiale declanşată de războiul în curs.

    Pe piaţa forţei de muncă asistăm la debutul unei simptomologii cauzată de migraţia braţelor de muncă din teritoriile cedate, în special, în cazul ultimelor luni ale anului şi care se va acutiza în anii următori. În plan social aceasta s-a tradus prin creşterea numărului de şomeri.

    Accentuarea acestei tendinţe este marcată în anii următori de intervenţia promptă a autorităţilor pentru «stârpirea vagabondajului». Conducătorul statului, I.

    Antonescu, consemna într-una dintre rezoluţii: «Cine refuză locul ce i se oferă nu mai are drept la ajutorare. Dacă Oficiul Central de românizare va face altfel, va fi răspunzător.

     I se vor imputa toate sumele acelor care nu vor să muncească. Paraziţii neamului trebuie extirpaţi cu brutalitate şi fără milă. Am avut multe profesiuni ticăloase în ţară: politician, agent electoral, cerşetori, traficanţi de influenţă.

   Acum este pe cale să ia fiinţă aceea de refugiat. Nu se poate! Toţi să muncească! Statul nu se poate salva decât prin muncă…»”, menţionează etnologul gorjean.

    Tifosul exantematic a făcut ravagii Dacă la nivelul întreprinderilor condiţiile de lucru şi igienico-sanitare erau dificile, cu atât mai prost arată situaţia forţei de muncă ocupată în agricultură.

     „Urmarea directă a acestor condiţii precare, tifosul exantematic face ravagii.

Într-o adresă din 23 aprilie 1940 a Serviciului Sanitar Dolj către Rezidentul Regal al ţinutului Olt, se face un raport detaliat, propunându-se şi soluţii privitor la epidemia de la Domeniile Regale Segarcea: „În comuna Segarcea, unde avem declarată epidemie de tifos exantematic, cele două focare în care au apărut cazurile se află: unul printre ţiganii din satul de ţigani situat în Administraţia Domeniilor Coroanei şi comuna Calopăr şi al doilea în cazărmile de vis-a-vis de Crama Domeniilor, în care sunt cantonaţi ţigani angajaţi la muncile agricole ale Domeniilor Coroanei.

   În primul focar măsurile de izolare şi combatere se aplică în bune condiţiuni.

  În al II-lea focar, unde sunt mai multe cazărmi în care sunt cantonaţi atât muncitori ţigani, cât şi oameni aduşi din Ardeal, măsurile de izolare şi combatere se fac foarte dificil.

   O primă greutate de care ne izbim este că administraţia locală a Domeniilor Coroanei nu admite ca ţiganii contacţi cu bolnavii ce s’au izolat la spital să fie ţinuţi în carantină 19 zile, ci-i scot la muncile agricole unde pot lua contact cu muncitorii din celelalte cazărmi.

   De asemenea, constatăm că, deşi au circa 400-500 muncitori angajaţi şi cazarmaţi la Domenii, nu există nici o instalaţie cât de simplă de baie sau duşuri.

Socotim necesar ca Domeniile Coroanei să instaleze atât 2-4 cade de băi, cât şi 10-15 duşuri pentru muncitorii ce-i are angajaţi»“, explică Victor Albinel Firescu. 

  (sursa: Adevarul.ro)

Lasă un răspuns