Month: octombrie 2015

                                            Incursiunea in istoria rusa.

       Vom sărbători împreună 71 de ani de la eliberarea României de sub jugul fascist.

   Va avea loc ceremonia festiva de inmanare a unor distincții de stat al Federației Ruse.

     Urmata de Vernisajul expozitiei dedicate a 665 de ani de la nașterea lui Dmitry Donskoi.

                             7 iulie şi 19 mai Rusia, sec. XIV Dimitrie a ajuns cneazul Moscovei pe când avea doar nouă ani, iar trei ani mai târziu a fost numit şi mare cneaz al Vladimirului.

     In ciuda tinereţii, s-a dovedit a fi un cârmuitor viguros şi însufleţitor si in aceşti primi ani s-a bizuit mult pe cuviosul Mitropolit al Moscovei, Sfântul Alexie (12 februarie), ce a domnit ca regent până ce Dimitrie a fost îndeajuns de vârstnic ca să domnească singur.

     Ajungând la vârsta bărbăţiei, s-a însurat cu credincioasa Evdochia.

     Locuitorii din amândouă cnezatele s-au bucurat mult de unirea lor.

    Evdochia este descrisă într-una din colecţiile de Vieţi ale Sfinţilor din Rusia cu aceste cuvinte: „Cuvioasa Evfrosinia (numele pe care l-a primit mai târziu la călugărie), fiica cneazului Dimitri Constantinovici din Suzdal şi soţia marelui cneaz al Moscovei, Dimitrie Ioannovici Donskoi.Incă din primele zile ale căsniciei sale s-a vădit aleasă, pentru curata şi arzătoarea dragoste faţă de soţ şi de copii, şi bunătatea ei faţă de săraci şi suferinzi.

      Ţinea cu străşnicie posturile, înclinând către viaţa unei surori de mănăstire. Păstra ascunse de ceilalţi oameni nevoinţele sale întru rugăciune.

    Trupul îi era acoperit cu veşminte viu colorate şi podoabe bogate, dar sub toate acestea se afla adânca dăruire către Dumnezeu…

    Împărţea cu soţul ei toate bucuriile şi necazurile.

   Şi cu creştinească răbdare şi multă tărie ea a îndurat toate încercările şi marile nenorociri abătute asupra pământului rusesc, împreună cu marele cneaz ea cerceta multe dintre bisericile moscovite şi se ruga ca Dumnezeu să-1 ajute să biruiască pe hanul mongol Mamai.

    ” Treptat cneazul Dimitrie a strâns laolaltă pe ruşii din feluritele ţinuturi, care prea adesea se luptau între ei, unindu-i pentru a alunga pe tătarii mongoli. Aceşti aprigi luptători din Asia Centrală cotropiseră şi cuceriseră pământurile ruseşti în anul 1204, făcându-le state vasale.

   In anii 1367-1368, Dimitrie s-a simţit destul de puternic pentru a ridica ziduri de piatră împrejurul Moscovei, lucru oprit de mongoli.

   Tot atunci a încetat a mai plăti tributul anual către ei. Aceste fapte au stârnit furia stăpânitorilor tătari, care împreună cu ajutoare de la aliaţii lor apuseni din Lituania şi Genova, au adunat o oaste de patru sute de mii de bărbaţi împotriva moscoviţilor.

    Nicholas Zernov descrie întâmplările ce au urmat în acest chip: „Nu se poate spune că Dimitrie al Moscovei era un mare domnitor, dar în acel moment crucial din istoria neamului său s-a dovedit un cârmuitor vrednic.

   El şi-a dat seama că era în joc nu faima sa personală şi curajul, ci însăşi existenţa ruşilor ca popor creştin. Purtarea sa în acele luni hotărâtoare a fost cu adevărat măreaţă.

    A făcut toate pregătirile militare şi a încheiat o alianţă cu ceilalţi cnezi ruşi, înduplecându-i să-şi uite măruntele rivalităţi şi vechile duşmănii.

   Apoi, când trebuia să ia hotărârea finală, s-a dus să ceară încuviinţarea unui bărbat în a cărui chibzuinţă şi înţelepciune să poată avea încredere toată ţara.

    Cneazul Dimitrie a ales să se sfătuiască cu Sfântul Serghie din Radonej (25 septembrie) care, acum, că Sfântul Alexie (mitropolitul Moscovei, 12 februarie) murise, era întruchiparea vie a conştiinţei întregii naţiuni.

     Într-o zi de toamnă timpurie, în 18 august 1380, Dimitrie, însoţit de prietenii cei mai apropiaţi, s-a dus să-1 cerceteze pe sfânt.

    Tătarii trecuseră hotarele, iar oastea rusească era adunată la miazăzi de Moscova, la Kolomn, gata să pornească în marş.

   Nicio inimă rusească nu poate rămâne neclintită la pomenirea acestui ceas solemn din istoria Rusiei.

   Era un contrast izbitor între puternicii bărbaţi înar¬maţi, cei mai buni luptători ai ţării, plini de teamă şi îngrijorare, şi bătrânul călugăr, senin şi împăcat, stând în mijlocul ucenicilor săi.

    Cneazul Dimitrie se temea să-şi ia răspunderea de a face primul pas; încă mai era cu putinţă să lase armele, să ceară îndurare, cu nădejdea de a potoli furia tătarilor.

     Era o clipă de mare tensiune; fiecare ştia preţul pe care l-ar fi avut de plătit în urma unei hotărâri greşite. De la conver¬tirea tătarilor la islam, la începutul veacului al patruspreze¬celea, atitudinea lor binevoitoare faţă de Biserică s-a pre¬schimbat în duşmănie. Înfrângerea Rusiei ar fi însemnat măcelărirea poporului, pângărirea bisericilor, nimicirea creştinismului. Pe de altă parte, supunerea ar fi însemnat probabil pieirea conducătorilor şi prăbuşirea morală a poporului. Supunerea deci era mai mult decât primejdioasă, dar oare aveau cât de cât nădejde de izbândă împotrivindu-se ? Oare tătarii nu câştigau întotdeauna ? Oare nu nimiciseră ei orice încercare rusească de eliberare în ultimul veac şi jumătate ? Acestea erau întrebările din mintea fiecăruia, iar ochii tuturor stăteau aţintiţi către bătrânul călugăr. Sfântul Serghie, de obicei foarte reţinut, de data aceas¬ta a fost foarte limpede. În faţa celei mai mari primejdii, el nu s-a dat înapoi, dându-i blagoslovenia sa lui Dimitrie. Şi, făgăduindu-i biruinţă, 1-a îndemnat pe cneaz să întâmpine năvala vrăjmaşilor în stepele deschise din miazăzi. Ultime¬le lui cuvinte au fost: «Mergi înainte şi nu te teme; Dumnezeu te va ajuta». La 20 august ruşii au pornit către miazăzi. Oastea cu¬prindea bărbaţi din cele patru colţuri ale ţării. Ţara nu mai văzuse niciodată cnezi din Moscova, Vladimir, Serpuhov, Rostov, Pskov, Murom şi Suzdal mărşăluind laolaltă. Oastea înainta cu repeziciune. La 26 august a trecut râul Oka; la 6 septembrie a ajuns la râul Don. Ruşii se găseau din nou în stepele deschise unde strămoşii lor fuseseră copleşiţi de valurile nestăvilite ale năvălitorilor mongoli. Sfatul oştirii se adunase, chibzuind dacă oastea trebuie sau nu să treacă râul. Voci temătoare cereau să se aştepte, dar Dimitrie dădu poruncă să se pornească mai departe, în câm¬piile necunoscute din miazăzi. în acele clipe el era adevăratul cârmuitor al tinerei Rusii. Dorea să-i întâlnească duşmanul în inima stepelor, în tabăra celor ce ţinuseră atâta vreme ţara în frică şi supunere. Hotărârea arătată de Cneazul Dimitrie se datora înrâuriri Sfântului Serghie. Bătrânul călugăr se afla în spatele căpe¬teniei militare a naţiunii ruseşti. În ziua sortită hotărârii finale, un sol aparte, venit de la Radonej, a ajuns în tabără. El a adus de la Sfântul Serghie o scrisoare către Dimitrie, şi prin el către toţi ceilalţi bărbaţi ruşi. Cuprinsul ei era următorul: «Nu te îndoi, stăpâne; mergi înainte cu credinţă şi înfruntă cruzimea vrăjmaşului; şi nu te teme, căci Dumnezeu va fi de partea ta». În sfârşit, la 8 septembrie 1380, cele două oştiri s-au întâlnit. Nici o bătălie din istoria rusească nu se asemuie cu cea de la Kulikovo Polie. Acolo a avut loc ciocnirea dintre două puteri de neîmpăcat. Patru sute de mii de nomazi, cu cămilele şi caii lor şi însufleţiţi de Semilună, au stat în faţa mult mai micii oştiri ruseşti, adunată sub Crucea Pravo¬slavnică cu opt vârfuri. Kulikovo Polie ocupă în istorie un loc asemănător cu bătălia de la Poitiers (732), când Franţa a salvat Apusul de năvălirea musulmană, sau cu fatala înfrângere de la Kosovo Polie, din 1389, care a pus început unei dominaţii musulmane de cinci veacuri a turcilor otomani asupra creştinilor din Balcani. Bătălia a fost cruntă şi pierderile de ambele părţi au fost uriaşe. La început, tătarii au dominat, dar, în momen¬tul critic, când principala forţă rusească fusese împinsă să se retragă în neorânduială, norocul luptei a fost întors dintr-o dată de un atac neaşteptat al rezervelor ruseşti, care au dat o lovitură zdrobitoare mongolilor. Proorocia Sfântului Serghie se împlinise: înaintarea mahomedanilor fusese oprită, iar Rusia avea să rămână o ţară creştină.” Chiar dacă mongolii şi-au reluat dominaţia asupra Mosco¬vei doi ani mai târziu, aceasta a fost doar vremelnică. Biruinţa de la Kulikovo Polie a dat încredere ruşilor că pot într-adevăr să scuture jugul tătarilor – ceea ce au reuşit deplin doar în veacul următor. Intru pomenirea înfrângerii lui Mamai în bătălia de la Kuli¬kovo, cneaghina Evdochia a pus să se ridice o biserică în Kremlin, lângă iatacul ei, cu hramul Naşterii Maicii Domnu¬lui. Tot ea a pus să se zidească mănăstirea de călugări Goriţki, întru pomenirea slobozirii de sub jugul tătarilor. Cneazul Dimitrie a mai domnit nouă ani. Domnia sa a pur¬tat semnele curăţiei şi evlaviei sale, ale sfintei sale griji faţă de norodul său, ceea ce a făcut să fie foarte iubit. La 19 mai 1389, la vârsta de treizeci şi opt de ani, el a mu¬rit de o boală internă. Cu puţin înainte de moarte, el a scris în testamentul său: „Mi-am încredinţat copiii cneaghinei mele. Iar voi, copiii mei, ascultaţi pe maica voastră în toate, şi nu faceţi nimic împotriva voii sale. Iar dacă vreunul dintre fiii mei nu-şi ascultă mama şi se împotriveşte voii sale, blagoslovenia mea nu va fi asupra lui”. La moartea sa, chipul său strălucea de o lumină îngerească. Moartea timpurie a iubitului ei soţ i-a fost şi mai sfâşietoa¬re cneaghinei Evdochia din pricina naşterii ultimului lor copil, Constantin, la trei zile înainte ca Dimitrie să moară. Dar Dum¬nezeu s-a dovedit a-i fi izvor de mare întărire şi mângâiere. Evdochia a continuat să trăiască o vreme în palat. Sfântul Nicolae al Jicei povesteşte o întâmplare ce a avut loc în chip vădit în acea vreme. „Ea purta lanţuri de fier în jurul trupului; totuşi se arăta cu chip vesel în lume şi se îmbrăca cu veşminte bogate, împodobindu-se cu mărgăritare (spre a-şi ascunde nevoinţele ascetice). Lumea zicea tot feluri de lucruri despre ea; începuseră să se ridice glasuri ce vorbeau despre viaţa ei necuviincioasă. Fiii ei, auzind acestea, cu vorbe jignitoare şi amare i-au spus mamei lor pe faţă cele ce se vorbeau despre ea. Atunci mama lor şi-a desfăcut veşmintele bogate, iar fiii au văzut, cu mare uimire, cum trupul ei era zbârcit şi uscat cu totul şi înfăşurat în lanţuri de fier.” După o vreme Evdochia a intrat în viaţa monahală, luând numele de Evfrosinia. A fost tunsă în Mănăstirea înălţării din Kremlinul Moscovei, ctitoria ei. Ne-a rămas înscrisă o minune deosebită din acea vreme a vieţii ei: „Pe când credincioasa Evfrosinia ieşea din Catedrala Adormirii Maicii Domnului, s-a apropiat de ea un cerşetor orb şi i-a cerut să-1 vindece, spunându-i că ea îi apăruse în vis în noaptea dinainte şi i-a făgăduit să-i înapoieze lumina ochilor. Cneaghina, ca din întâmplare, lăsă să-i cadă mâneca asupra lui. El s-a frecat la ochi şi a început a vedea. De atunci încolo, adeseori bolnavii, după credinţa lor, se atingeau de Sfânta Evfrosinia şi se tămăduiau de neputinţele lor”. A părăsit această viaţă la 7 iulie 1407. Proslăvită curând după moarte, ea este pomenită şi la 17 mai. Moaştele ei se găsesc şi azi la Mănăstirea înălţării şi continuă să săvârşească minuni celor ce cu credinţă îi cer mijlocirea. Soţul ei, Dimitrie Donskoi, a fost proslăvit în 1988. El este pomenit la 7 iulie, ziua morţii sfintei sale soţii.